Vechile scrieri ale chinezilor, egiptenilor, indienilor şi alte altor popoare, ca şi legendele eschimoşilor, vorbesc de marea deschidere din nord, de un neam care trăieşte sub scoarţa Pământului, precum şi de faptul că strămoşii lor ar fi venit din acea ţară paradisiacă.

      Majoritatea celor care au scris despre acest subiect afirmă că interiorul Pământului este locuit de un neam de oameni mici de statură, cu pielea cafenie şi mai spun că eschimoşii, a căror origine rasială este diferită de cea a tuturor celorlalte rase de pe suprafaţa Pământului, provin din această rasă subterană.

      Nansen citează un scriitor norvegian din secolul al XIII-lea, conform căruia eschimoşii, în acea vreme, erau consideraţi un popor supranatural.

      Tradiţia eschimoşilor înşişi spune că ei au venit dintr-un ţinut cu Soare veşnic, dintr-o ţară aflată mult dincolo de bariera de gheaţă nordică.

      În afară de acestea, mai există şi relatările similare, dar absolut independente, ale unor indivizi care afirmă că au intrat în deschiderea polară nordică.

      Astfel, Raymond Bernard citează în cartea –„O lume ascunsă”-, declaraţia făcută de dr. Nephi Cottom din Los Angeles, care a dezvăluit presei povestirea pe care i-a spus-o un bărbat de origine scandinavă:

      "Locuiam în Norvegia, în apropierea Cercului Arctic. Intr-o vară, eu şi prietenul meu ne-am hotărât să facem împreună o călătorie cu barca şi să mergem cât mai departe în ţinutul din nord. Aşa că ne-am pus provizii pentru o lună, într-o mică barcă de pescuit, cu pânze şi cu un motor bun şi am plecat pe mare.

      După o lună ajunsesem departe în nord, dincolo de pol, într-o ţară mică şi ciudată. Cel mai mult ne mira vremea de acolo: caldă, iar, uneori, noaptea nu puteam dormi de căldură.

      Apoi am văzut ceva atât de straniu, încât am rămas amândoi uluiţi: în faţa mării calde şi fără gheţuri era ceva care semăna cu un munte mare.

      Oceanul părea să se verse într-un anumit punct al acelui munte.

      Nedumeriţi, am continuat în acea direcţie şi ne-am trezit plutind într-un canion larg, ce ducea în interiorul Pământului!

      Oceanul, care ne purtase în interiorul gol a1 pământului, a devenit, treptat, un râu.

      Acest râu mergea, după cum ne-am dat seama mai târziu, pe toata suprafaţa interioară a lumii, de la un capăt la celălalt.

      Te poate duce, dacă mergi destul de-a lungul său, de Ia Polul Nord Ia Polu1 Sud.

      Am observat că suprafaţa interioară a Pământului era împărţită, ca .şi cealaltă, în uscat şi apă.

      Soarele luminează din plin ,şi viaţa animală şi vegetală abundă.

      Aceştia locuiau în case şi oraşe, ca şi noi, pe suprafaţa Pământului ,şi foloseau pentru transportul oamenilor un mjloc de transport electric, asemănător cu un monorai.

      Mergea pe toată lungimea râului, de la un oraş 1a altul.

      Câţiva dintre locuitorii interiorului Pământului ne-au descoperit barca pe râu şi au fost uluiţi.

      Erau totuşi destul de prietenoşi.

      Ne-au invitat să mâncăm cu ei, în casele lor ,şi m-am despărţit de tovarăşul meu, el ducându-se acasă la un uriaş, iar eu 1a un altul.

      În interiorul Pământului, toate fructele şi legumele sunt mult mai gustoase şi mai parfumate decât cele pe care 1e avem pe suprafaţa exterioară a pământului. Am rămas la uriaşi timp de un an, bucurându-ne de tovărăşia 1or 1a fel cum şi ei se bucurau că ne cunosc.

      În timpul vizitei noastre, am observat multe lucruri stranii şi neobişnuite la acei oameni şi tot timpul rămâneam uimiţi de progresul ştiinţific şi de invenţiile 1or.

      În tot acest timp, n-au fost niciodată neprietenoşi cu noi şi ni s-a permis să ne întoarcem acasă aşa cum venisem ".

      O experientă similară şi total independentă descrisă de norvegianul Olaf Jansen, a fost citată de scriitorul american Willis George Emerson, în cartea „Zeul fumuriu”.

      Titlul se referă la Soarele din centrul interiorului gol al Pământului, care, fiind mai mic şi mai puţin strălucitor decât soarele nostru, pare fumuriu.

      Cartea relatează experienţa trăită de doi norvegieni, tată şi fiu, care, cu mica lor barcă de pescuit şi cu un curaj deosebit au încercat să găsească ţinutul de dincolo de vântul de nord, deoarece auziseră despre căldura şi frumuseţea lui.

      O furtună extraordinară i-a purtat, pe aproape întreaga distanţă, prin deschiderea polară în interiorul gol al Pământului.

      Ei au petrecut acolo doi ani şi s-au întors prin deschiderea polară sudică. Tatăl şi-a pierdut viaţa atunci când un aisberg s-a rupt în două şi le-a distrus barca. Fiul a fost salvat şi a petrecut 24 de ani în închisoare, fiind considerat nebun, deoarece povestise experienţa sa unor oameni neîncrezători.

      Când, în sfârşit, a fost eliberat, n-a mai spus nimănui povestea.

      După 26 de ani, ca pescar, a economisit destui bani ca să ajungă în Statele Unite şi să se stabilească în Illinois, iar mai târziu, în California.

      La 90 de ani, din întâmplare, romancierul W. G. Emerson s-a împrietenit cu el şi a aflat povestea. La moartea bătrânului, a moştenit hărţile interiorului Pământului, făcute de acesta şi manuscrisul în care îşi descria experienţele.

      Amoldo de Azevedo, în a sa Geografie fizică, a scris despre misterioasa lume de sub picioarele noastre următoarele:

      "Avem sub picioarele noastre o regiune imensă, a cărei rază este de 6290 de kilometri, complet necunoscută, ce constituie o provocare pentru competenţa şi îngâmfarea savanţilor."

      Din vastul domeniu al lucrărilor de anticipaţie amintesc faptul că rozicrucianul Bulwer Lytton, în cartea sa „Rasa viitoare”, descrie o civilizaţie subterană mult mai avansată decât a noastră, care a existat într-o cavitate subterană ce era legată de suprafaţă printr-un tunel.

      Acea cavitate era luminată de o lumină ciudată, care nu era produsă de lămpi, ci părea să rezulte din electricitatea atmosferei. Această lumină întreţinea viaţa plantelor şi permitea poporului subteran să facă agricultură.

      Locuitorii „Utopiei” descrise de Lytton erau vegetarieni şi zburau cu ajutorul unor aparate, nu cunoşteau boala şi aveau o organizare socială perfectă, astfel încât fiecare primea cele necesare fără să existe exploatare.

      De asemenea, nu trebuie să uităm nici de lucrarea de anticipaţie a lui Jules Verne, O călătorie spre centrul Pământului, cu atât mai mult cu cât el s-a dovedit un clarvăzător de succes în multe alte privinţe.

      Verne descrie un grup de exploratori, care au intrat într-un crater de vulcan şi după ce au mers luni de zile, au ajuns, în final, în centrul gol al Pământului, unde au găsit o lume luminată de propriul ei soare, cu oceane, uscat şi chiar oraşe.

      Trecând în domeniul cărţilor iniţiatice, trebuie amintit că Ossendowski scrie în cartea sa Animale, oameni şi zei următoarele:

      "Împărăţia Agarthei se întinde prin tunele subterane în toate părţile lumii...

      Toate cavernele subterane a1e Americii sunt locuite de un popor vechi, care a dispărut de pe glob. Aceşti oameni şi regiunile subterane în care locuiesc se află sub autoritatea supremă a Regelui Lumii.

      Atât în Oceanul Atlantic, cât şi în Oceanul Pacific au existat odinioară, mari continente, care ulterior s-au scufundat, iar locuitorii lor s-au refugiat în lumea subterană. Cavernele cele mai profunde sunt iluminate cu o lumină strălucitoare, care permite creşterea cerealelor şi a altor legume şi dă locuitorilor o viaţă lungă şi lipsită de boli. În această lume există o populaţie numeroasă şi multe triburi. "

      În respectiva lucrare, autorul se referă la existenţa unei vaste reţele de tunele, construite de o rasă preistorică, din antichitatea cea mai îndepărtată, care trecea atât pe sub continente, cât şi pe sub oceane şi prin care circulau vehicule rapide.

      Cel mai faimos dintre aceste tunele este Drumul incaşilor, care se întinde pe mai multe sute de mile la sud de Lima şi trece pe sub Cuzco, Tiahuanaco şi cele Trei Vârfuri, continuând spre deşertul Atacambo.

      Împărăţia despre care vorbeşte Ossendowski în timpul călătoriilor sale în Mongolia, constă, evident, din cetăţi subterane aflate în scoarţa Pământului, care nu trebuie confundate cu teritoriile din interiorul său gol.

      Conform acestei viziuni, este vorba de două lumi subterane, una situată mai la suprafaţă, iar cealaltă în interiorul gol al Terrei.

      Baza existenţei oricărei civilizaţii, cu atât mai mult a celor care se presupune că îşi desfăşoară activitatea în subteran, este condiţionată de asigurarea câtorva resurse esenţiale, din care cea mai importantă este apa potabilă. Cercetări ştiinţifice relativ recente efectuate cu mijloace moderne de investigaţie au relevat existenţa unei vaste reţele de fluvii subterane în interiorul scoarţei terestre, inclusiv în zonele deşertice, ceea ce vine în sprijinul ipotezei referitoare la posibilitatea existenţei unor civilizaţii în adâncuri.