Pentru explicarea şi înţelegerea acestei stări de fapt, voi face din nou referire la cele două forţe principale ce se interpătrund şi acţionează în natură, respectiv forţa de atracţie universală dintre două corpuri şi forţa centrifugă, ambele intercondiţionându-se reciproc.

      Pentru o cât mai bună edificare am găsit de cuviinţă să reamintesc următoarele noţiuni din fizică;

      În urma observaţiilor astronomice, J. Kepler a stabilit în anul 1619 legile care descriu mişcarea planetelor în jurul Soarelui.

      Acestea numite şi legile lui Kepler sunt următoarele:

      - planetele se mişcă pe elipse având Soarele situat într-unul dintre focare.
      - raza vectoare a planetei descrie arii egale la intervale de timp egale (legea ariilor).
      - pătratele perioadelor de revoluţie sunt direct proporţionale cu cuburile semiaxelor mari, adică ; T²=CR³
      - unde prin perioada de revoluţie (T) se înţelege timpul în care planeta descrie o elipsă completă.

      În anul 1687, I. Newton a reuşit să explice legile mişcării planetelor presupunând că Soarele exercită o forţă de atracţie asupra planetelor.

      Această forţă de atracţie se manifestă ca o forţă centripetă ce obligă fiecare planetă în parte să se mişte după o curbă închisă de forma unei elipse.

      Newton a demonstrat că dacă admite că forţa de atracţie (F) din partea Soarelui care acţionează asupra planetei P este proporţională cu produsul dintre masele acestora şi invers proporţională cu cu pătratul distanţei r dintre ele, fiind îndreptată către Soare după direcţia PS, atunci pot fi explicate cele trei legi ale lui Kepler.

      S-a presupus deci că forţa de atracţie este dată de relaţia;

      F=K.M_S.mp/r² unde M_S este masa Soarelui, mp este masa planetei, iar K este o constantă de proporţionalitate.

      Generalizând, Newton a ajuns la concluzia că între orice pereche de corpuri din univers există o forţă de atracţie de forma; F=K.m₁.m₂/r²₁₂

      Unde m₁ şi m₂ sunt masele celor două corpuri, iar r₁₂ este distanţa ce separă centrele lor. Constanta K se numeşte constanta atracţiei universale fiind aceeaşi pentru toate perechile de corpuri ce se atrag.

      Considerând astfel de pildă două corpuri de mase egale cu unitatea, situate la o distanţă r₁₂ egală cu unitatea, obţinem: F=K. Constanta K este astfel numeric egală cu forţa de atracţie dintre două mase unitate, ce se găsesc la o distanţă egală cu unitatea una faţă de cealaltă.

      În sistemul SI valoarea sa măsurată este K=6,66.10-11 [N.m2/kg]

      Datorită valorii mici a lui K, forţa de atracţie dintre două corpuri de pe suprafaţa Pământului este mică, determinarea ei experimentală fiind dificilă.

      Atracţia Pământului este însă importantă, datorită masei mari a acestuia. Forţa cu care Pământul atrage un corp determină în principal greutatea acelui corp.

      Urmare observaţiilor extra profesionale pe care le-am făcut prin studierea în particular a acestor fenomene care mă interesează foarte mult, am ajuns la concluzia că la generalizarea legilor lui Kepler şi la explicarea legilor mişcării planetelor de către I. Newton se mai pot adăuga următoarele principii:

      -În cazul corpurilor cereşti goale în interior, alcătuite din materiale diferite deci cu densităţi diferite, fiecare aglomerare de material constituent de densităţi sensibil egale vor forma aglomerări de aprox. aceeaşi compoziţie constituindu-se aparent ca corpuri cu mase independente în care materia respectivă este atrasă în centrul său de masă ca centru de greutate a aglomerării respective.

      - Între centrele de masă (centrele de greutate) ale unor aglomerări de materiale constituente există forţe de atracţie universale ce pot fi calculate în baza legii de atracţie universală dintre două corpuri. (F=K.m₁.m₂/r²₁₂)

      - Forţa centrifugă ce apare datorită mişcării de rotaţie a Pământului, influenţează şi acţionează asupra fiecărei aglomerări de materie cu densităţi apropiate ce are în această situaţie un centru propriu de greutate respectiv un centru de masă.

      Acceptând în mod logic şi aceste principii, putem constata imediat că pentru menţinerea în stare de echilibru a tuturor formelor de relief ce alcătuiesc suprafeţele Pământului aflat în mişcare de rotaţie (forţele de atracţie dintre centrele de greutate a unor aglomerări de materie fiind concomitent influenţate şi de forţele centrifuge ce acţionează în mulţimea centrelor de greutate situate între suprafaţa exterioară şi suprafaţa interioară a Pământului), v-a rezulta şi diferite forme de relief atât pe suprafaţa exterioară cât şi pe suprafaţa interioară a Pământului în raport cu cota zero de referinţă.

      Deci dacă pe suprafaţa exterioară se află într-o anumită zonă un munte, este de presupus ca în dreptul acestuia sau mai precis pe suprafaţa interioară a Pământului să se afle o acumulare de apă considerată de densitate materială cea mai mică, - în compensaţie.

IMPORTANT!

      Altfel spus, munţii şi văile inclusiv cele umplute cu apă ce menţin în echilibru întreaga formă oarecum toroidală a Pământului, - nu sunt formaţi la întâmplare ci alcătuiesc în contra-balanţă cu apa oceanelor, zone stabile în echilibru dinamic datorită mişcării de rotaţie a Pământului, a forţelor de atracţie universală dintre diferitele grupări de materii de densităţi apropiate cât şi a influenţelor forţelor centrifuge ce se opun forţelor de atracţie universală, - între cele două suprafeţe găsindu-se şi o ipotetică cotă zero de referinţă -.

      Cota zero de referinţă în sensul celor de mai sus, aflându-se pe o suprafaţă relativ sferică şi echidistantă situată între suprafaţa exterioară şi suprafaţa interioară a Pământului, respectiv oriunde, dar undeva între aglomerările de materii cu densităţi mai mari de o parte şi de alta pe direcţia razei, dar acolo unde un ipotetic observator chiar dacă încearcă să se deplaseze către suprafaţa exterioară sau spre suprafaţa interioară, el va trebui şi într-un sens sau altul – să urce - spre suprafaţa aleasă ca direcţie, deoarece greutatea acestuia este critică şi presiunea specifică fiind de asemenea la valoarea cea mai mare ca rezultat al acţiunii şi cumulării a două forţe de sensuri contrare, ca centru instantaneu de greutate al zonei respective.

      Oricum, influenţa forţei centrifuge datorată rotaţiei Pământului determină ca acea cotă zero de referinţă să se găsească la o distanţă (măsurată pe rază) ceva mai apropiată de suprafaţa exterioară a Pământului.

      Revenind la titlul acestui subcapitol în prima fază am fi tentaţi să credem că un observator aflat pe suprafaţa interioară a Pământului ar trebui să cântărească mai mult decât un observator de aceeaşi greutate aflat pe suprafaţa exterioară a Pământului, - însă nu este adevărat.

      Nu este adevărat deoarece influenţa forţei centrifuge ce ar trebui să apese pe sol observatorul respectiv, este concomitent anulată de efectul de maree exercitat de materia diametral opusă care anulează această influenţă determinând astfel ca un observator spre ex. un om cu o greutate de 70 kg. să cântărească la fel, indiferent în ce loc se va afla pe suprafaţa interioară inclusiv în zona orificiilor de foarte mari dimensiuni de la cei doi poli ai Pământului.

      Spre ex. dacă un observator s-ar afla pe interior în zona marilor orificii de intrare, datorită faptului că acolo se găseşte o aglomerare mai mare de materie el va fi atras de aceasta cu o forţă mai mare dar în realitate va fi atras şi de materia diametral opusă (prin efectul de maree) menţinându-se astfel un echilibru permanent şi deci o greutate constantă a observatorului indiferent în ce punct s-ar afla, fie pe suprafaţa exterioară, fie pe suprafaţa interioară a Pământului, - cu influenţele de altitudine ce se menţin în ambele situaţii-.

      Un alt exemplu cu menirea de a se înţelege mai uşor de ce corpurile de pe suprafaţa exterioară sau de pe suprafaţa interioară a Pământului sunt atrase cu precădere şi în primul rând către centrele de greutate ale aglomerărilor de materie din imediata apropiere, îl constituie faptul că acumulările de apă sub formă de pânze freatice pot fi regăsite pretutindeni şi la altitudini mai mari, chiar dacă să zicem ar exista posibilitatea scurgerii acesteia prin legături de suprafaţă cu solul mai la baza lor, ele rămân în continuare între straturile de materie ce au în mod evident o densitate mult mai mare datorită faptului că forţele de atracţie universale dintre două corpuri (cu diferenţe de densităţi evident diferite între ele), - nu permit scurgerea acesteia către altitudini mai mici (cu excepţia unor surplusuri aflate sub presiune din diverse cauze).

      Din aceste motive există multe izvoare sau puţuri forate pe dealuri, la jumătatea sau în apropierea unor vârfuri de pantă etc., ceea ce nu s-ar mai întâmpla în realitate dacă nu ar fi luate în considerare cele trei precizări făcute de mine anterior şi aduse în complectarea legii atracţiei universale enunţată de I. Newton.