(aşa după cum sunt redate în continuare tot în cartea „Sistemul ocult de dominare a lumii, -autor Os. Kuhlen- Editura Saeculum I.O 2001)

      Conform unor studii geografice, între principalele caracteristici ale Terrei existĂ anumite discordanţe. Astfel, pornind de la suprafaţa totală a Pământului, de 431,5 milioane km2 se obţine, în cazul în care Terra este considerată a fi o sferă solidă, o valoare a greutăţii totale mult mai mare decât greutatea sa reală, de aproximativ 6x 106 tone.

      COMENTARII;

      Afirmaţiile din cele două fraze de mai sus, aşa după cum am menţionat anterior nu pot fi încadrate din păcate nici măcar în literatura S.F. acest aspect constituind o veritabilă frână în credibilitatea şi în favoarea celor ce au susţinut şi au reţinut în mod corect unele aspecte legate de Teoria Pământului gol.

      Locuitorii şi călătorii prin regiunile arctice au uneori şansa de a observa aurorele polare, fenomene de o frumuseţe unică. Conform teoriei oficiale, aceste fenomene electro-optice, sunt rezultatul interacţiunii dintre atmosferă şi particulele purtate de vântul solar, care sunt deviate spre poli în momentul captării lor de către câmpul magnetic terestru. Se presupune că aceste particule excită, prin coliziune, moleculele atmosferei, care, dezactivându-se, emit o radiaţie în ultraviolet.

      De fapt, este vorba de ionizarea straturilor superioare ale atmosferei, sub influenţa radiaţiilor ultraviolete emise de Soare. Luminiscenţa acestor fenomene este difuză, având forma unui arc de lumină, din care ţâşnesc raze, benzi şi draperii cu un aspect feeric.

      De la o înălţime de 100-400 km, uneori chiar 1000 km, ele dau un farmec deosebit nopţilor polare.

      COMENTARII;

      După aprecierea mea, aceste impresii sunt total greşite şi păgubitoare fiind rezultatul concepţiei greşite de până acum prin care se credea şi continuă să se mai creadă în mod deosebit de greşit că Pământul este un corp sferic plin.

      Cum pot fi, însă, explicate aurorele polare similare detectate pe Jupiter? Planeta posedă câmp magnetic, însă gigantul sistemului solar este prea depărtat de Soare ca vântul solar să poată crea aurore.

      Este general acceptată idea că polii magnetici nu coincid cu polii geografici, aşa cum ar trebui să fie în cazul în care Pământul ar fi o sferă solidă. Un posibil motiv pentru care polii nu corespund, este că în timp ce polul magnetic se află de-a lungul marginii deschiderii polare, cel geografic se află chiar în centrul acesteia, în aer şi nu pe Pământ solid.

      Marshall Gardner susţine că marginea deschiderii polare este un cerc cu diametrul de 2000 km.

      Punctul focal, "vârful de ac" al polului magnetic există, într-un anumit moment, doar pe o porţiune a circumferinţei acestui cerc şi se deplasează progresiv în jurul cercului pe o orbită bine definită, care se repetă ciclic, la un interval de circa 235 de ani, ceea ce corespunde unei deplasări de 26,64 km pe an. Datele corespund calculelor făcute după măsurătorile efectuate într-o perioadă similară de timp.

      Conform teoriei Pământului gol, atracţia gravitaţională este maximă de-a lungul curbei care duce din exteriorul în interiorul Terrei. Acolo, un om cu greutatea de 68 de kg cântăreşte 136 kg, când navighează prin deschiderea polară şi de-a lungul curbei de la exteriorul spre interiorul Pământului, iar când ajunge în interior cântăreşte doar 34 de kg, datorită acţiunii forţei centrifuge.

      COMENTARIU

      Am arătat anterior din ce motive lucrurile nu stau aşa, deci până la proba contrarie consider că cei ce au făcut aceste calcule nu au avut în vedere nici marile aglomerări de materie ca centre de masă distincte, nici efectele de maree exercitate de atracţia venită dinspre partea opusă a deschiderii respective de la poli, stări de lucruri şi de fapt, ce determină ca în orice punct, forţa de atracţie să fie aproximativ constantă.

      William Reed afirmă că atracţia gravitaţională are valoarea cea mai mare la jumătatea curbei ce duce din exteriorul spre interiorul Pământului, acolo unde se află centrul de gravitaţie şi este atât de puternică încât acolo apa sărată şi apa dulce a aisbergurilor nu se amestecă: apa sărată rămâne la câţiva metri sub nivelul apei dulci.

      Astfel, se poate bea apă dulce din Oceanul Arctic, ce provine din râurile care izvorăsc din interiorul mai cald al Pământului şi care, după ce ajung în zona rece de la suprafaţă, îngheaţă brusc şi se transformă în aisberguri, care se sparg apoi şi cad în mare, producând straniile maree observate de către exploratorii arctici în nordul îndepărtat şi cărora aceştia n-au putut să le dea o explicaţie rezonabilă.

      De asemenea, în interiorul aisbergurilor, au fost găsite în perfectă stare de conservare mamuţi şi alte animale tropicale, despre care se crede că au origine preistorică, deoarece n-au fost văzute niciodată pe suprafaţa Pământului.

      Unele dintre animale au fost surprinse cu vegetaţie verde în gură şi în stomac în momentul îngheţului. Explicaţia cea mai frecventă care se dă descoperirilor de acest gen susţine că este vorba de animale preistorice, care trăiau în regiunea arctică în vremea când aceasta avea un climat tropical şi că apariţia erei glaciare a transformat, brusc, Arctica, dintr-o zonă tropicală, într-una rece, îngheţându-le înainte de a avea timp să se refugieze în zone mai calde.

      Marile depozite de fildeş de elefant, formate din oasele şi fildeşii a milioane de mamuţi şi mastodonţi, descoperite în Siberia şi în insulele nordice, sunt explicate în acelaşi mod.

      Studiind comportamentul mai multor animale, cum ar fi boul moscat, ursul şi vulpea, s-a observat că acestea migrează iarna, în mod straniu, către nord, lucru pe care 1-ar face doar dacă ar întâlni acolo un ţinut mai cald.

      În plus, în nordul extrem au fost descoperite varietăţi necunoscute de flori, iar păsări semănând cu becaţele, dar ne încadrându-se în nici o specie de păsări cunoscută, au fost zărite venind dinspre nord şi întorcându-se acolo.

      Iepuri există din belşug într-o zonă din nordul îndepărtat, unde nu creşte nici un fel de vegetaţie, dar unde se află, în schimb, materii vegetale în resturile care plutesc în derivă, venind din zonele mai nordice, cu apă fără gheţuri.

      Triburile de eschimoşi au lăsat prin taberele lor provizorii, urme inconfundabile ale migraţiei lor către nord, iar eschimoşii din sud vorbesc întotdeauna de triburile care trăiesc în nordul îndepărtat. Ei au credinţa că strămoşii lor au venit dintr-o ţară paradisiacă, situată în extremul nord.

      Pe lângă argumentele de ordin cosmic şi biologic prezentate anterior, în sprijinul teoriei Pământului gol mai pot fi enumerate şi o serie de elemente ce au fost observate de marea majoritate a expediţiilor întreprinse în regiunile polare.

      Aspectele, prezentate în mod detaliat de Raymond Bernard în lucrarea- ”O lume ascunsă”-, pot fi sintetizate astfel:

      Absenţa îndelungată a luminii Solare în timpul lungilor ierni polare: în nordul îndepărtat, Soarele este absent perioade lungi de timp, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă Terra ar fi solidă şi rotundă, sau doar uşor turtită la poli.

      Funcţionarea anormală a busolei: a fost observată de toţi exploratorii care au ajuns foarte departe în nord.

      Strania funcţionare a busolei corespunde cu ceea ce s-ar întâmpla dacă Pământul ar fi gol, iar exploratorii ar fi intrat în deschiderea polară.

      Trecerea stranie peste marginea deschiderii polare: ori de câte ori exploratorii au intrat accidental în interior, au întâlnit condiţii de mediu foarte diferite, pe care nu au ştiut cum să le aprecieze şi de aceea, nu este de mirare ca au folosit expresia "un ţinut straniu".

      Totuşi cei care au petrecut un timp considerabil în zona arctică sau antarctică au fost confruntaţi cu fenomene inexplicabile din punct de vedere al teoriei potrivit căreia Pământul este solid şi rotund, dar uşor explicabile conform teoriei Pământului gol cu deschideri la poli.

      Roci în aisberguri. Zăpadă colorată. Polen şi praf în nordul îndepărtat: Dacă materialul care colorează zăpada este o materie vegetală, probabil flori sau polenul unei plante şi cum în vecinătatea Oceanului Arctic nu creşte aşa ceva, trebuie să crească în interiorul Pământului.

      O situaţie similară se întâlneşte şi în cazul prafului, care cade pe zăpadă şi o înnegreşte.

      Apa ne îngheţată în cel mai nordic punct: Contrar opiniei generale, conform căreia Oceanul Arctic este o imensă masă de apă îngheţată, acesta nu este îngheţat deloc, deşi conţine întotdeauna mari bucăţi de gheaţă în derivă şi aisberguri.

      De ce este mai cald în apropierea polilor?

      Unde şi cum se formează aisbergurile? Deoarece aisbergurile se formează din apă dulce şi nu din apa sărată a oceanului, ele nu pot lua naştere din Oceanul Arctic, ci dintr-o masă de apă dulce.

      Teoria lui Reed arată că aisbergurile se formează din râurile care vin din interiorul Pământului şi curg spre suprafaţă, prin deschiderea polară.

      Mareele: Acestea ridică gheaţa din marile întinderi albe până la mari înălţimi şi pot fi auzite pe o distanţă de câteva mile, înainte de a atinge vasele şi a trece de ele. Cerul din zona arctică si antarctică reflectă cu acurateţe suprafaţa Pământului, a apei şi a gheţii. Practica marinărească arată că nu trebuie să se pornească într-o mare călătorie fără a fi consultat, mai întâi, cerul de apă.