Harta a fost descoperită în anul 1929 d. Chr., de către istoricul turc Halil Eren Eldem, printre manuscrisele aflate în biblioteca muzeului adăpostit în impunătorul palat Topkapî din Istambul Şi se prezintă sub forma unui fragment de planiglob, desenat pe un pergament lucrat din piele de gazelă, în 9 culori şi cu părţi aurite, cuprinzând semne folosite în portulanele italiene şi portugheze, diverse desene reprezentând nave, animale şi figuri fabuloase, precum şi însemnări cuprinzând informaţii cu privire la flora şi fauna diferitelor regiuni, poziţia lor geografică şi chiar istoria descoperirii lor. O însemnare făcută chiar de autor, Piri Reis ibn Hadj Mehmet, menţionează că harta a fost întocmită în perioada 9 martie - 7 aprilie 1513, la Gelibolu (Galipoli).

      Ludvik Soucek arată în cartea sa, „Bănuiala unei umbre” (Editura Albatros Bucureşti – 1984), că surpriza s-a produs atunci când unii geografi au observat mari similitudini între relieful continentului şi insule din Marea Caraibilor, desenat într-un mod deformat pe harta lui Piri Reis şi hărţile elaborate la cererea Ministerului Apărării al SUA, în timpul celui de-al doilea război mondial, în scopuri strategice, de pregătire a operaţiunilor din nordul Africii.

      Era vorba de similitudinea aşa-zisei proiecţii echidistante. În anul 1953, facsimilul hărţii lui Piri Reis a fost studiat de cartograful american, căpitan de marină Arlington H.Mallery, care a observat existenta unei proiecţii de un tip special; (proiecţia echidistantă), care arăta că metoda de întocmire a hărţii, deci baza ei matematică, nu pledează nici pentru idea Pământului plan, care tocmai în acea vreme începuse să piardă teren în faţa noii ipoteze a Pământului de formă sferică, şi nici pentru încercarea de proiecţie în plan a suprafeţei globului pământesc, realizată abia în sec. al XVI-lea de cercetătorul şi cartograful olandez Gerhard Mercator.

      Alte cercetări au fost efectuate de cartograful Walters, care a descoperit modalitatea de proiecţie folosită.

      in anul 1955, comitetul de organizare a Anului Geografic Internaţional a încredinţat harta întocmită de Piri Reis, preotului iezuit Daniet Linehan, directorul Observatorului din Weston şi şeful serviciului cartografic al Marinei americane.

      După mai multe ezitări, apărute ca urmare a îmbinării incorecte a hârţilor originale, acesta a confirmat exactitatea cu care au fost trasate contururile Americii de Nord, amplasarea lacurilor şi munţilor din Canada, inclusiv punctul cel mai nordic al continentului, poziţia insulelor din arhipelagul Falkland (cunoscute abia la sfârşitul sec. al XVI-lea) şi -faptul cel mai interesant - conturul Antarctidei, dar nu aşa cum este trasat în prezent cu ajutorul fotografiilor luate din avion, ci configuraţia Antarctidei continentale, fără calota ei de gheaţă.

      Autenticitatea hărţii lui Piri Reis, precum şi a unei alte hărţi, elaborate de cartograful Orontius Fincus în 1531, a fost confirmată şi de către exploratorul polar, căpitanul Finn Ronne, iniţial călăuză a amiralului Byrd şi ulterior coordonator al expediţiei anglo-norvegiano-suedeze în Antarctida.

      Munţii continentului sudic, însemnaţi pe aceste hărţi ca insule, se află, în adevăr, în locurile indicate şi sunt insule acoperite cu un strat continuu de gheaţă, care le leagă de continent în zona Ţării Reginei Maud. Toate acestea s-au constatat însă abia în anii 1949-1952, cu ajutorul sondelor seismice.

      Un amânunt aparent minor, trecut cu vederea la acea vreme, a fost însemnarea lui Piri Reis conform căreia în alcătuirea hărtii sale el s-a folosit de hărţi vechi ale lumii, "desenate în vremea lui Alexandru, Stăpânul celor două cornuri, care arătau pătrimea nelocuită a lumii".

      Se pare că unele hărţi au fost salvate de ia distrugerea generală a documentelor antichităţii şi au fost apoi folosite de marinarii arabi şi turci, iar mai tâtziu şi de cei europeni.

      Harta lui Mercator din 1538, reprezentând puţin cunoscuta coastă a Americii de Sud, era mai corectă decât harta din 1569, pe care a desenat-o după ce coasta vestică a fost mai bine explorată. Un motiv hotărâtor pentru călătoria căpitanului Cook în căutarea Antarctidei l-a constituit însuşi faptul că aceasta apărea pe multe din hărţi, concluzia sa eronată despre inexistenţa continentului fiind, desigur, provocată numai de faptul că nu a navigat suficient de mult spre sud.

      Profesorul Charles Hapgood, arheolog, istoric şi cartograf, a desfăşurat un vast program de cercetare timp de mai mulţi ani, având ca temă studiul hărţilor de navigaţie ale antichităţii, copiate după originale străvechi.

      În urma corelării complete a caracteristicilor cartografice cu hărţile modeme, a rezultat că originalele nu puteau fi realizate fără cunoaşterea unor metode ce au fost utilizate abia după perioada Renaşterii (cronometrul, necesar pentru determinarea longitudinii, a fost descoperit abia în jurul anului 1780).

      Una dintre hărţile studiate de către academicianul francez Philippe Buache (1737), copiată după o străveche hartă grecească, arată un curs de apă care traversează Antarctida şi care, în absenţa gheţii, ar diviza continentul sudic în două, o separaţie despre care nu s-a ştiut până în 1959, Anul Internaţional al Geofizicii.

      Cu ajutorul celor mai moderne dispozitive de sondare a gheţii, acum este posibil să se demonstreze că, dacă gheaţa ar lipsi, Antarctida de Est ar fi separată de Antarctida de Vest de-a lungul Munţilor Transantarctici.

      Deşi continentul Antarctida arată ca o masă unică de gheaţă, în prezent se ştie şi se acceptă, pe baza determinărilor făcute cu aparatele de măsură, că, de fapt, este vorba de două insule gigantice.

      Dar cum de ştiau asta realizatorii hărţilor originale consultate de Buache, cu sute sau poate chiar mii de ani înainte de descoperirea oficială a Antarctidei?

      Secţiunea din harta planetară Orance Finne, realizată în 1532, care prezintă continentul Antarctida, ne descoperit până în 1818, descrie râuri care acum sunt gheţari.

      Harta „Ibn ben Zara” a Mărilor Mediterană şi Egee pare exactă în privinţa coastelor, dar arată, alături de insulele cunoscute, câteva insule care nu există, mai precis nu mai sunt deasupra nivelului apei; acestea sunt reprezentate aşa cum arătau la sfârşitul ultimei glaciaţiuni, când nivelul apei la scară planetară era considerabil mai scăzut.

      O altă incursiune în trecutul îndepărtat are loc prin intermediul unei hărţi turceşti de la 1559, atribuită lui Hadji Ahmed, care nu numai că prezintă coastele vestice ale celor două Americi, dar se pare că arată o punte de uscat între Siberia şi Alaska - un indiciu în privinţa faptului că sursa lui Hadji Ahmed îşi are originea la sfârşitul ultimei ere glaciare, spre

      satisfacţia ulterioară a antropologilor americani susţinători ai "originii asiatice".

      O altă hartă, denumită „King ,Jaimes World Chart ", din 1502, o copie după altele mult mai vechi, prezintă deşertul Sahara ca un ţinut fertil cu lacuri mari, ape curgătoare şi oraşe, aşa cum de fapt a fost cândva, în vremuri foarte îndepărtate.

      Alte hărţi prezintă unii gheţari din timpul ultimei ere glaciare, ale căror urme sunt încă vizibile în unele părţi din Europa, Anglia şi Irlanda, iar pe o altă hartă Strâmtoarea Behring nu este trasată, ea fiind străbătută de un istm, aşa cum a fost odinioară.

      Trăsătura caracteristică a acestor hărţi antice recopiate o constituie faptul că pe ele se găsesc trasate cu exactitate coordonatele şi longitudinile, ceea ce denotă posedarea cunoştinţelor de geometrie sferică, precum şi folosirea unor instrumente geodezice de mare precizie.

      Este posibil ca originalele să fi fost desenate în urmă cu 8.000-10.000 de ani, deci cu mult timp înainte de începuturile oficiale ale istoriei.

      Existenţa unor metode cartografice de mare precizie presupune, pe de altă parte, şi utilizarea unor dispozitive mecanice de înaltă fineţe, capabile să realizeze măsurători geografice şi astronomice cu o acurateţe deosebită.