Dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor informaţionale la sfârşitul celui de al doilea mileniu, marcat de o cerere din ce în ce mai mare de mijloace şi căi de comunicaţie, dincolo de beneficiile evidente aduse unei bune funcţionări a majorităţii domeniilor vieţii sociale, generează o falsă imagine referitoare la nivelul atins de cercetarea ştiinţifică în sensul cunoaşterii intime, atât a structurii planetei noastre, cât şi a Universului în care ne desfăşurăm existenţa.

      Astfel, deşi se consideră că, în general, suprafaţa Terrei nu mai prezintă astăzi nici o necunoscută, toate zonele geografice fiind cercetate foarte atent şi permanent fotografiate de către o întreagă reţea de sateliţi civili şi militari, există unele fenomene ale aşa-ziselor „ştiinţe de graniţă”, care deschid şi închid permanent o serie de uşi către dimensiuni nebănuite ale propriei noastre planete.

      Dintre enigmele de ordin biologic se poate aminti faptul că, în anul 1938, s-a descoperit că „dispărutul” celacant, un peşte preistoric cu membrele atrofiate, care a cunoscut apogeul dezvoltării sale în urmă cu 60 milioane de ani, este viu şi trăieşte încă în Oceanul Indian.

      Ultimului exemplar fosilizat, descoperit înaintea celui viu, i-a fost stabilită vârsta de 18 milioane de ani. Cazul respectiv nu este singular, de vreme ce anumite relatări detaliate ale unor martori demni de încredere, care au ales să dezvăluie adevărul chiar cu riscul pierderii credibilităţii, conţin descrieri ale unor fiinţe asemănătoare „unui şarpe marin” şi desene ale unor făpturi marine ce se asemănau foarte mult cu un monosaur sau un ihtiozaur din Pliocen, care se pare că mai trăiesc în adâncurile abisale.

      În anumite împrejurări, aceste creaturi au fost văzute de sute de martori, deoarece s-au apropiat de plajele şi porturile din diferite zone, situate între Tasmania şi Massachusetts.

      Monstrul din Loch Ness, alintat Nessie de către scoţieni, care a fost fotografiat deseori, deşi nici o imagine nu a ieşit clară, poate fi o formă d dimensiuni reduse a acestor „peşti – şopârle” gigantici, după îi denumeşte cuvântul grecesc Ihtiozaur.

      Mai mult, oceanograful danez Anton Brunn studiat chiar o larvă de anghilă, lungă de 2 metri, adusă de un trauler, care, dacă ar fi devenit adultă, ar fi măsurat 24 de metri în lungime.

      Apoi lista întrebărilor rămase fără răspuns poate fi continuată cu o serie de aspecte de ordin fizico-geografic.

      Este binecunoscut faptul că aproape toţi curenţii au o mişcare giratorie: cei din emisfera nordică în sensul acelor de ceasornic, iar cei din emisfera sudică, în sens invers.

      De ce curentul Benguela face excepţie de la regulă şi curge drept?. Şi mai este şi misterul „fundului fals”, scos în evidenţă de sondajele inteprinse pentru măsurarea adâncimii apelor, care în mod frecvent indică o cifră mai mică decât cea obţinută anterior, pentru ca mai târziu să revină şi să înregistreze cifra adâncimii iniţiale.

      Se presupune că fundul fals este rezultatul prezenţei temporare a unor bancuri extrem de dense de peşti sau de faună, ce creează aparenţa unei suprafeţe solide, de pe care sonarul se reflectă şi formează informaţii eronate.

      TEORIA PĂMÂNTULUI GOL a fost elaborată, pentru prima dată, în 1906, de scriitorul american Wiliam Reed, în cartea FANTOMA POLILOR, iar mai târziu a fost dezvoltată de un alt american, Marshal B. Gardner, în 1920, în lucrarea O CĂLĂTORIE ÎN INTERIORUL PĂMÂNTULUI. Au fost Polii descoperiţi cu adevărat ?. Surprinzător, cei doi, care au ajuns la aceleaşi concluzii în mod independent, susţineau că în interiorul Terrei trăieşte o populaţie numeroasă, formată din milioane de locuitori, deţinătoarea unei civilizaţii extrem de avansate. Red considera că grosimea scoarţei terestre este de doar 88 de mile în timp ce interiorul gol al planetei are diametrul de 6400 de mile. Iată, pe scurt, principalele teze ale teoriei sale revoluţionare.;

      „Pământul este gol. Polii căutaţi de atâta vreme sunt fantome. Există deschideri la extremităţile nordică şi sudică. În interior, există mari continente, oceane, munţi şi râuri. Există, evident, vegetaţie şi viaţă animală în această Lume Nouă, populată de rase necunoscute locuitorilor de pe suprafaţa Pământului”.

      Gardner, după cercetări ce au durat peste 20 de ani, a adus în plus şi în mod independent, dovezi astronomice în sprijinul afirmaţiei că nu numai Pământul este gol, ci că toate planetele sistemului solar au interiorul gol şi câte un mic soare în centru, lucru atribuit formării lor iniţiale, dintr-o nebuloasă spirală.

      Ca rezultat al forţei centrifuge, rotaţia lor de la începutul perioadei de formare, când materia era în stare topită, a provocat deplasarea spre exterior a elementelor mai grele, formând o crustă solidă la suprafaţa exterioară a fiecărei planete şi lăsând interiorul gol, în timp ce o parte din focul iniţial a rămas în centru, alcătuind soarele central.

      De asemenea, forţa de rotaţie şi mişcarea prin spaţiu a provocat formarea unor deschideri la extremităţile polare. El aduce ca argument luminile polare observate pe Marte, Venus şi Mercur.

      În sprijinul afirmaţiilor sale, referitoare la existenţa luminilor observate în zona polilor planetei Marte, Gardner îl citează pe profesorul Lowell, care a notat că pe 7 iunie 1894, în timp ce urmărea planeta roşie, a văzut brusc două puncte de lumină fulgerând din mijlocul calotei polare. Luminile orbitoare au strălucit câteva minute şi apoi au dispărut. Green avăzut şi el, cu câţiva ani înainte, două pete de lumină la polii lui Marte.

      Conform teoriei, datorită difracţiei razelor, Soarele, Luna şi planetele sunt întrevăzute printr-o ceaţă luminoasă situată în mijlocul cavităţii, la aproximativ 14.000 km. Credinţa în teoria universului concav a dus până acolo, încât, în perioada critică a luptelor din primăvara anului 1942, majoritatea puţinelor radaruri germane au fost mutate de pe coastele vest-europene ale Atlanticului, la Rugen, pentru a determina prin ricoşare de pereţii cavităţii Universului, mutarea britanicului Home Fleet în golful Scapa Flow.

      Cel mai înflăcărat adept al acestei teorii a fost un oarecare dr. Koresh din Florida, care a împrumutat numele său unei întregi mişcări, numite khoreshism, ce a atins, în mod surprinzător, mii de susţinători entuziaşti.

      Dr. Koresh s-a hotărât să demonstreze că teoria universului concav corespunde realităţii, aşa încât a ales dintre adepţii săi geometri şi tâmplari, a dat echipei lor trufaşul nume de „Koreshh Geodelic Staff” ( Echipa Khoresh de studiere a cavităţilor) şi a plecat pe coasta de sud - vest a Floridei, unde s-a apucat de lucru.

      Acolo a pus să se construiască din piloni scânduri un pod lung ce înainta de la mal spre mare, acolo unde apa nu era prea adâncă, controlându-i rectitudinea cu teodoliţi şi nivele cu bule cu aer. Koresh presupunea că, în cazul convexităţii planetei noastre, podeţul s-ar îndepărta din ce în ce mai mult de apă, şi dimpotrivă, dacă planeta noastră este o cavitate, un spaţiu concav, podeţul, de formă dreaptă, s-ar apropia de apă.

      După ce au înaintat câteva sute de metri cu acea construcţie absurdă, le-a fost clar tuturor adepţilor teoriei universului concav că au învins: podeţul, conceput la înălţimea de 3,20 m deasupra nivelului mării, ar fi intersectat suprafaţa apei exact la distanţa de 6600 m, ceea ce corespunde perfect diametrului cavităţii planetare, presupus a fi de 14.000 km...

      Acest experiment suspect a avut o influenţă puternică asupra mareşalului Herman Goring, care nu a şovăit să lase descoperite punctele nevralgice ale apărării antiaeriene şi să renunţe la cercetarea escadrilelor de bombardiere RAF cu ajutorul radiolocatoarelor germane, greoaie dar eficiente, ale sistemelor Mamut şi Freys.

      Valorificarea militară a teoriei universului concav promitea deschiderea unor perspective interesante pentru război, iar Goring nici măcar nu a bănuit că fanaticii echipei lui Koresh au demonstrat doar ceea ce visau şi doreau să demonstreze.

      Dincolo de inerentele interpretări eronate ale acestei teorii, existenţa unor numeroase argumente de ordin ştiinţific, dublate de mărturiile unor persoane credibile referitoare la existenţa unor căi de acces spre interiorul planetei, constituie un impresionant arsenal, care poate pune în dificultate punctul de vedere oficial.