Conform lucrării dr. Raymond Bernard, „O lume ascunsă”, teoria Pământului gol şi-a găsit confirmarea atât în expediţia arctică (1947), cât şi în cea antarctică (ianuarie 1956), conduse de contra-amiralul Richard Evelyn Byrd, prilej cu care acesta a pătruns în concavitatea interioară a Terrei pe distanţele de 2700 de km la Polul Nord şi 3700 de km la Polul Sud, unde a survolat un teritoriu lipsit de gheţuri, cu munţi, păduri, vegetaţie, lacuri şi râuri, ne înregistrat pe nici o hartă.

      Adevărata semnificaţie a marilor descoperiri ale amiralului Byrd a fost trecută sub tăcere şi nu i s-a dat atenţie până când Giannini şi Palmer nu au făcut publică problema.

      Iată câteva din declaraţiile făcute de contra-amiralul Richard E. Byrd: "Mi-ar plăcea să văd acel ţinut de dincolo de Polu1 Nord. Acea zonă de dincolo de Po1 este centrul Marelui Necunoscut! ..." (februarie 1947); "

      Pe 13 ianuarie, membrii expediţiei Statelor Unite au pătruns 2300 de mile într-un ţinut de dincolo de Polul Sud. Zborul a fost executat de contra-amiralul George Dufek, din Unitatea de Aviaţie a Marinei SUA, ce a decolat de la baza McMurdo Sound, aflată Ia 400 mile vest de pol." ( 13 ianuarie 1956);

      "Prezenta expediţie a inaugurat o nouă ,si vastă întindere de pământ." (13 martie 1956); "Acel continent încântător din cer, Ţinutul Misterului Veşnic!" (1957)

      Referindu-se la menţinerea unei discreţii absolute în legătură cu misiunile exploratorii ale expediţiilor întreprinse de marina americană sub comanda contra-amiralului Byrd, Raymond Bernard arăta că: "Descoperirea amiralului Byrd constituie astăzi un secret internaţional de prim rang.

      După ce Byrd a anunţat prin radio, de la bordul avionului, descoperirea făcută ,şi după o scurtă notiţă apărută în presă, toate .ştirile ulterioare în legătură cu subiectul respectiv au fost îndepărtate cu grijă de către agenţiile guvernamentale.

      Prima carte dedicată acestui subiect, -„Lumi dincolo de Poli”, a fost scrisă de F. Amadeo Giannini, abia în anul 1959, dar, din motive necunoscute, lucrarea nu s-a bucurat de publicitate:

      "Extremităţile de nord şi de sud ale Pământului nu au o limită fizică: Pe Pământ nu se poate naviga de jur-împrejur pe la Nord şi pe la Sud. Totuşi unele zboruri "în jurul lumii " au contribuit la populara concepţie greşită cum că Pământul ar fi fost înconjurat pe la nord şi pe la sud.

      Începând cu 12 decembrie 1929, expediţiile polare ale Marinei SUA au stabilit existenţa unei întinderi de pământ ne determinabile, dincolo de presupusul Pol Sud al Pământului.

      Acest zbor a avut loc peste pământ, ape şi gheţuri. Din motive foarte serioase, memorabilul zbor n-a fost aproape deloc menţionat în presă. Statele Unite şi alte peste 30 de naţiuni au pregătit expediţii polare fără precedent, în 1957-1958, pentru a pătrunde în ţinuturile de acum dovedite, existente dincolo de ambii poli."

      În acelaşi an, Ray Palmer, redactorul-şef al revistei Flying Saucers, a făcut conexiunea cu o posibilă origine a OZN-urilor şi a dat detalii în revista sa de mare tiraj, dar câteva evenimente ciudate au marcat prezenţa unor forţe ce încercau să controleze informaţiile date publicităţii.

      Astfel, toate exemplarele numărului din decembrie 1959 au fost distruse, inclusiv şpalturile după care fuseseră realizate; revistele au fost trimise cu întârziere abonaţilor, după ce au fost retipărite, însă nu există certitudinea că informaţiile nu au fost cenzurate.

      Iată ce scrie Palmer în articolul dedicat descoperirii lui Byrd:

      "Mulţi dintre cititori au afirmat că zborurile comerciale trec tot timpul pe deasupra polului, ajungând de cealaltă parte a globului. Acest lucru nu este adevărat ,şi chiar dacă însăşi conducerea Liniilor Aeriene ar răspunde că este, tot nu este adevărat.

      Ei fac manevre de navigaţie care elimină automat zborul peste po1 în linie dreaptă, în orice sens, deoarece în acel punct orientarea după busolă nu mai este posibilă.

      Întrebaţi pe piloţii acestor zboruri polare. şi apoi, numiţi măcar un zbor trans polar la care să vă puteţi lua bilet, un zbor care, efectiv, să traverseze polul."

      Afirmaţia lui Palmer, conform căreia zborurile nu trec pe deasupra polului, pare rezonabilă în urma descoperirii de către ruşi a faptului că Polul Nord Magnetic nu este un punct, ci o linie lungă de circa 1500 de kilometri, ce se întinde peste bazinul polar până în peninsula Taimir din Siberia.

      Conform teoriei Pământului gol, acesta reprezintă marginea unei concavităţi polare, iar orice punct de pe acest cerc poate fi numit Polul Nord Magnetic, fiindcă acolo acul busolei arată în jos, aşa încât, în momentul în care piloţii cred că au ajuns la Polul Nord, ei ating în realitate marginea concavităţii polare.

      Ne reuşind să justifice strania comportare a busolei în bazinul polar, susţinătorii teoriei oficiale au apelat la interacţiunea câmpului magnetic cu particulele încărcate electric, provenite de la Soare.

      Încercând să aducă noi argumente în sprijinul afirmaţiilor sale, Palmer face o legătură surprinzătoare, în momentul în care scrie:

      "Legenda scandinavă a unui ţinut paradisiac din nordul îndepărtat, numit Ultima Thule, confundată de obicei cu Groenlanda, este semnificativă atunci când este studiată în amănunt, datorită remarcabilei asemănări cu genul de ţinut văzut de Byrd şi datorită amplasării în nordul foarte îndepărtat.

      A presupune însă că Ultima Thule este Groenlanda, înseamnă a fi pus în faţa unei contradicţii: existenţa calotei glaciare a Groenlandei, care umple întregul bazin al Groenlandei până la adâncimi de 3200 de metri."

      O analiză mai recentă asupra fenomenelor din zona polilor, efectuată de dr. Valentine, zoolog, arheolog şi oceanograf ce a studiat mult timp teoria lumilor paralele, face o distincţie netă între dovezile referitoare la teoria pământului gol şi posibilitatea pătrunderii în diferite spaţii paralele ale Terrei, afirmând următoarele:

      "Amiralul Richard Byrd, explorator vestit, şi pilot care a zburat peste câmpurile magnetice intense ale celor doi poli, a făcut în 1929 o comunicare radio incredibilă, pe când se afla deasupra Polului Sud.

      El a spus că a trecut printr-o ceaţă luminoasă şi a pătruns deasupra unei zone verzi, cu lacuri fără gheaţă pe e1e şi că a văzut nişte animale, dintre care unele semănau cu bizonii, precum şi oameni cu aspect primitiv.

      Transmisia radio s-a întrerupt brusc, iar relatările amiralului Byrd au fost puse pe seama epuizării nervoase şi a halucinaţiilor.

      Nu s-a făcut publicitate isprăvii amiralului, însă ciudata transmisiune a ,ştirbit reputaţia sa în cercurile ştiinţifice.

      Este totuşi straniu, că un număr de persoane care se duceau frecvent la cinematograf în anii '20, afirmă că au urmărit pe ecran filme realizate cu explorările întreprinse de Byrd şi, în acest cadru, au văzut tărâmul de dincolo de poli, deci nu este exclus ca aceşti cinefili, influenţaţi de cele citite despre incident, să fi confundat cele văzute pe pânză cu călătoria amiralului Byrd.

      Incidentul respectiv a fost trecut în sfera legendei şi nu mai este pomenit de nimeni decât de adepţii "pământului găunos în interior", care ; presupun că amiralul ar fi zburat printr-o gaură în golul din interiorul Pământului şi nu în altă dimensiune, aşa cum s-a sugerat în cazul dispariţiilor din Triunghi.

      În orice caz există o mare similitudine între câmpurile de forţă magnetică, aşa cum au fost ele create în „Experimentul Philadelphia” şi condiţiile de deasupra polilor, presupunând că amiralul a traversat polul şi că era în deplinătatea facultălilor sale mentale."

      O altă confirmare a existenţei teritoriilor necunoscute dincolo de cercul polar a fost făcută de lt. David Bunger, care a descoperit. tot în 1947, în Antarctida, oaze cu ape calde.

      Bunger pilota unul din cele 6 avioane mari de transport, ce au fost folosite de amiralul Byrd în cadrul operaţiunii Highjump a Marinei SUA din 19461947, într-un zbor ce ducea spre interiorul continentului.

      Plecând de la calota de gheaţă Shackleton, situată lângă Coasta Queen Mary, din Ţara lui Wilkes, la o distanţă de circa 6 km de ţărm, el a descoperit un ţinut lipsit de gheţuri, cu lacuri cu diferite culori, de la roşu-ruginiu şi verde, până la albastru-închis. Fiecare lac avea peste 4, 5 km lungime şi o suprafaţă de aproximativ 444 km², iar existenţa apei calde nu se datora activităţii vulcanice.

      În 1960, un ziar din Toronto/Canada, „The Globe and Mail”, a publicat o fotografie a unei văi verzi, făcută de un aviator în regiunea arctică.